or are we dancers?

eu zic ca the killers should have stuck to the “you had a boyfriend who looked like a girlfriend I had in February last year” kind of lyrics si sa nu inceapa sa se intrebe “are we human or are we dancers?,” o mare aberatie din multe puncte de vedere, care cred ca sunt evidente asa ca nu detaliez.

totusi, se pune intrebarea…cand lumina se stinge, somnul nu vine dar suntem prea obositi sa ne ducem sa stam pe WC si sa ne gandim la nemurirea sufletului asa ca ramanem in pat sa filosofam cu noi insine…ce ne face cu adevarat oameni?

gandim, iubim, plangem, suferim, visam, facem planuri, avem idealuri si aspiratii, avem standarde si principii, avem prejudecati si uram manelistii, avem idei preconcepute si credem ca cluberri sunt toti niste terminati care topaie ca iepurasii pe baza de baterii duracell pentru ca au luat prea mult X, ne futem, facem dragoste, facem laba, ne inhibam cand gagica nu are orgasm, ne dezinhibam cand urla ca o disperata cu pula infipta in ea desi se gandeste cum fostul ii dadea limbi ca tu nu stii decat sa i-o bagi si sa o intrebi “asa-i ca-ti place cum ti-o trag?,” invatam, muncim, ne dezvoltam si formam continuu, ne perfectionam in domenii care ne sunt la fel de straine ca greaca veche, ne autointitulam manageri cand fisa postului cuprinde sarcina de a face cafea pentru ceilalti, ne mandrim cu diplome si facultati si mastere, cu scoli de vara unde de fapt am supt pula  strainilor care au promis sa ne cheme in vizita sa vedem si noi turnul eiffel, ne uitam la seriale si umplem golurile din gandirea nostra cu replici din ele, ne uitam la filme porno ca in ele tipa mereu geme si tipa si tipu o are mereu mare si erectia il tine si o ora, mancam de parca n-ar mai exista si ziua de maine si apoi ne bagam degetele pe gat sau mergem la sala sa ne “tonifiem,” ne laudam ca vorbim fluent 3 limbi straine dar nu stim sa scriem corect in limba materna sau am uitat-o de tot, spunem din varful buzelor ca ascultam jazz si muzica clasica dar ne frecam in club de tipi cu maieuri mulate sau tipe cu sutiene cu doua numere mai mici pe manele, mancam piept de pui cu salata la birou si seara in drum spre casa luam o shaorma la pachet…cu multa ceapa si…ma opresc aici. in principiu, suntem oameni. lasi, ipocriti, orgoliosi, mincinosi sau temerari, cu bun simt, onesti s.a.m.d. a tunat si ne-a adunat. defecte, calitati, puncte forte, puncte slabe, abilitati, talente nebanuite, cunostinte pachet MS Office, initiati in tainele universului…avem de toate. totusi… ce ne face oameni? care este cel mai mic divizor comun, trasatura de baza, care nu lipseste, care nu poate fi modificata, care ne uneste la fel cum bara metalica uneste jucatorii de foosball?

pana la varsta la care incepem sa vorbim, nu exista nicio manifestare exterioara a umanului din noi. mancam, dormin, regurgitam, facem mult zgomot de neinteles pentru cei din jur si ne facem nevoile in pampers. ne mai si imbolnavim. reactii nascute din nevoile organsimului, din nevoia de a supravietui. in esenta, totul e fiziologic. supravietuire fiziologica/organica, sa-i zicem.

incepem sa vorbim. cei din jur ne inteleg, ii intelegem si noi pe ei. s-a creat legatura bazata pe un limbaj comun. incepem deci sa fim oameni, dar doar dintr-un punct de vedere evolutionist, in sensul ca beneficiem de un cod de comunicare avansat. nu cel mai avansat, insa. si ramanem dependenti in mod absolut de cei din jur. stim doar ca ce e in sticle se bea, dar nu suntem in stare sa distingem intre ce ne face bine si ce ne face rau. si spirtul si bauturile alcoolice si detergentii si cate si mai cate se depoziteaza in sticle. ce e in frigider sau pe masa sau pe o farfurie se mananca. din nou, habar n-avem ce e bun sau rau (de mancat). comunicam cu cei din jur si asta tot prin supravietuire se traduce. nu mai schelalaim cand ne e foame si mama incearca sa ne adoarma crezand ca de fapt ne e somn, ci spunem “papa” sau “foame” si mama ne da ceva care e bun de mancat. se rafineaza doar instrumentele prin care ne asiguram satisfacerea nevoilor fiziologice. supravietuire in varianta alfa.

invatam ce e bine si ce e rau. nu doar de mancat sau baut, ci si de facut, de zis s.a.m.d. comunicam de data asta cu obiectele, le asezam in categorii, intelegem lumea inconjuratoare, putin cate putin si oamenii si pe noi insine.  nu traversam pe rosu si ne uitam si in stanga si in dreapta cand traversam pe trecere. nu bem spirt. nu mancam carnea cruda pe care mama se pregateste sa o prepare in tigaia de teflon.  nu vorbim neintrebati la gradinita sau scoala.  nu ne batem cu alti copii. daca facem lucrurile astea, ne primim pedeapsa. aflam ca faptele si vorbele noastre produc efecte si au consecinte. incet-incet, invatam sa anticipam efectele si consecintele si ne controlam actiunile si vorbele in virtutea acestui fapt. urmarim sa ne fie bine, nu doar sa supravietuim. sa nu ne certe mama, sa nu ne interzica sa iesim la joaca, sa nu ne dea invatatoarea nota mica (si din nou sa ne certe mama si sa ne interzica sa iesim la joaca), sa nu ajungem la doctor sa ne faca injectii etc. autoconservarea trece la un alt nivel. nu mai vrem doar sa supravietuim si sa nu ne fie frig, foame, sa nu stam cu rahatul la cur sau intr-o balta de pipi, ci sa ne fie bine si psihic. sa nu fim privati de lucrurile care ne fac placere, sa nu ne doara capul si sa ne vina sa vomitam de la atata plans ca ne-a dat mama o palma sau ne-a certat rau. sa fim lasati in pace sa ne bucuram de ce inseamna pentru noi viata in momentul respectiv. supravietuire hedonista, sa-i zicem.

ne facem mari. adulti. avem de la 18 ani in sus. suntem, cel putin in teorie, responsabili. pentru orice facem si zicem. dam un sut in cur manelistului clasei, nu ne mai cearta mama, vine manelistul cu gasca lui si ne bate mar. ne imbatam la o petrecere, nu ne mai interzic parintii sa mergem in oras cu prietenii o saptamana, putem sa murim daca ne urcam la volan. spunem te iubesc si inseamna ceva. cream asteptari pe care trebuie sa le indeplinim si putem fi trasi la raspundere daca nu o facem. nu mai e suficient sa impartim pachetelul si marul invelite in servetele galbene cu cel/cea careia/caruia i-am spus te iubesc. faptele si vorbele raman aceleasi, din simplul motiv ca invatam ce sa facem si ce sa zicem prin imitatie. insa efectele, consecintele, asteptarile create sunt mult mai mari, mult mai periculoase, mult mai greu de indeplinit.  alt nivel al supravieturii. in armonie. cu noi insine, cu cei din jur. supravieturie filosofica. sau emotionala, mai degraba.

deci….ce ne face oameni, pana la urma? primul nivel, fara de care nu am putea evolua pana la ultimul? ultimul nivel, pentru ca primul este si apanajul animalelor? cele intermediare, pentru ca primul se potriveste si altor specii si ultimul ramane de neatins pentru anumite elemente ale speciei noastre?

exact asta. care asta? he-he, ironia. da, ironia. capacitatea de a fi constienti de propria existenta, revelatia cognitiva a speciei si imposibilitatea de a raspunde la intrebarea fundamentala (cu variante) de ce “oameni”? ce este “omul”? ce ne face “oameni”? facand apel la acestea (constiinta propriei existente si revelatia cognitiva a speciei). putem sa ne definim din punct de vedere anatomic, biologic etc, apeland la instrumente generale, prin care definim si cainii si maimutele si pestii si euglene verzi si dinozaurii. apeland la “revelatia” empirica a speciilor si a diferentelor dintre ele si constiinta, tot empirica, a existentei speciilor din jur.

bara metalica ce ne uneste este o axa a evolutiei, cu originea in punctul care defineste anatomic si biologic omul. dar care merge la infinit, la Divinitate pentru unii. la o supravietuire de tip spiritual, in sensul pur al spiritului, in sensul de emanatie divina. suntem oameni pentru ca nu stim ce este infinitul. pentru ca nu suntem zei sau dumnezei si nu avem apanajul atotcunoasterii. suntem oameni pentru ca doar am gustat din fructul cunoasterii. si am fost pedepsiti pentru asta. si ca oameni, ne e frica de pedeapsa. asa ca nu am indraznit vreodata sa il mancam pe tot si sa vedem ce se intampla. gustam doar, pentru ca pacatul de a gusta nu se mai pedepseste. suntem oameni pentru ca stim ce ne precede ca specie, sau ce ne este inferior, dar totodata pentru ca nu stim ce ne este superior. ce e dincolo. care e limita superioara a “omului,” a umanului. pentru ca in privinta asta, putem doar sa speculam. pe de o parte, suntem oameni pentru ca ne este imposibil sa fim ceva inferior din punct de vedere biologic. pe de alta, pentru ca din punct de vedere cognitiv, nu stim daca am putea sa fim altceva. si ce este acel altceva.

Sperietoarea de ciori sau omul de tinichea?

Privind in detaliu, un cilindru urias din molecule de apa porneste in viteza catre cer. Apa este de fapt in foma ultimului obiect prin care a trecut si aceasta forma se pastreaza datorita fortei aplicate moleculelor in momentul trecerii prin pompa. Pe masura ce energia cinetica este disipata de forta gravitationala ce actioneaza in sens opus, viteaza apei se micsoreaza. Astfel, in momentul in care energia a disparut, moleculele ajung in punctul maxim. Acum cilindrul este sfaramat de implacabila forta gravitationala. Componentele rezultate prind forma sferica datorita fortei de tensiune superficiala. Si asadar se formeaza mii si mii de ceea ce noi cunoastem ca picaturi de apa. Un univers minuscul cu mistere si minuni pe care nimeni nu le va cunoaste se loveste violent de suprafata apei si se contopeste cu masa amorfa.

Asa priveam eu fantanile de la Unirii intr-o zi calduroasa de toamna, minunandu-ma de perfectiunea negresita a fenomenului. Langa mine iubita mea vorbeste la telefon despre ce haine a vazut la targul amenajat in parc (de unde am ramas doar cu amintirea zgomotului infernal facut de scandurile calcate in picioare de copitele oamenilor) iar eu… am irosit jumatate de tigara lasand-o sa-mi arda aiurea intre degete.
Aparent ma prinde negrul (evident orice ma face sa par mai putin obez decat sunt o sa arate bine pe mine) si culoarea verde (care probabil imi scoate ochii in evidenta). Raman un pic frapat de tot efortul acesta. De ce este acest simt al esteticului atat de important pentru noi? Arta si frumosul precum si dorinta noastra de a le percepe sunt profund inradacinate in natura noastra. De unde au aparut toate acestea?

Daca ne uitam in natura tot ce este frumos sau maiestuos are o componenta evolutionista atasata (coada fazanului  este unul din multele exemple). Cu siguranta perceptia noastra asupra frumusetii sau asupra esteticului a avut origine evolutionista dar pe masura ce  am devenit mai rationali aceasta nevoie a devenit la randu-i mai subtila. Asadar ce ne face de fapt sa fim oameni? Ce ne separa de animale? Este dorinta noastra pentru estetic, pentru frumos sau puterea de a gandi rece si rational?

La inceputurile speciei noastre omul era cu mai nimic mai special decat oricare alt animal. Avea un creier dezvoltat care il ajuta sa rezolve probleme complexe si sa-si asigure existenta. Mecanismul functiona ca in oricare animal, se introduceau datele, se procesau, se gasea o solutie, se ivea alta problema, se introduceau noile date etc. Algoritmul functiona perfect. De fapt functiona un pic prea bine. Creierul uman a devenit atat de evoluat incat putea indeplini aceste sarcini fara a folosi intreaga sa capacitate. Rezerva ramasa s-a folosit pentru a observa mediul exterior si a stoca informatiile relevante. Si atunci s-a intamplat inimaginabilul, omul a intrerupt algoritmul de rezolvare a problemelor deoarece a realizat ca acest obstacol fusese deja depasit. Aceasta abilitate, de a gandi abstract, de a se proiecta in anumite situatii a dus la aparitia constiintei si la tot ce a urmat mai tarziu. Si totusi daca ratiunea si gandirea logica ne-au separat de animale, de ce continuam sa o folosim si pe cea emotionala?

Ajungem in Piata Constitutiei unde Renault are o imensa expozitie auto si aceeasi problema ma izbeste. Pe de o parte avem masinile de serie care evident sunt construite cu un dezvoltat simt al esteticului si accentul este pus pe ideea de a placea ochiului… iar in partea cealalta avem masinile de curse, culminand cu monopostul F1, instrumente construite in cel mai mic detaliu numai dupa rationamente pragmatice. Absolut fiecare forma a caroseriei sau fiecare piulita au un singur scop, sa faca acest obiect sa prinda viteza, sa fie echilibrat, sa franeze eficient…

Ipocrizia umana din nou ma lasa intepenit. Desi toata lumea se uita la aceste masini cu un profund simt estetic ele nu au izvorat decat din simtul pragmatic al constructorilor. Gandirea rece si rationala este singurul lucru care este cu adevarat uman, puterea sa deduci dupa legi infailibile si elementare, capacitatea de a percepe fenomenul de substrat al unui eveniment este ceea ce ne separa de animale. Exista o imensa manipulare cum ca esteticul sau gandirea emotionala ne fac de fapt umani, cum ca fara ele am ajunge doar niste calculatoare biologice; va spun, calculatorul este probabil mai uman decat oricare dintre noi. Este construit in cel mai pragmatic mod posibil, nu greseste, nu ia decizii pe motive emotionale si poate sa perceapa doar adevarul rece si matematic.

La sfarsitul cartii “1984,”  dupa torturi inimaginabile, Winston ajunge sa afirme (si sa creada) ca 2 plus 2 fac 5 doar pentru ca asa vor partidul si Fratele cel mare… acest lucru nu se poate intampla niciodata cu un calculator.

Nu mai stigmatizati atat de mult gandirea matematica sau tehnologia noastra ce par sa stearga incet orice forma a esteticului, este inevitabil. Calculatoarele vor deveni constiente si vor evolua mai repede decat noi putem visa, sunt imune la probleme legate de conditia noastra materiala (oboseala, varsta, probleme fiziologice sau anatomice etc), vor deveni nemuritoare si atotputernice iar noi vom ajunge hrana pentru viermi. La un moment dat se afirma ca “un calculator este in stare sa bata un om la sah dar nu simte nici o placere din a castiga, nu simte suparare cand pierde, nu isi doreste nici un rezultat anume asadar nu are nici o implicare emotionala in ceea ce intreprinde”. Intocmai, dar asta il face superior noua si in nici un caz inferior. Calculatorul este cel ce va putea percepe in mod constient doar adevarul rece si pur , subtextul de baza al universului.

Partea cinica este ca aceste masini vor deveni mai umane decat am putut noi vreodata sa fim. Secretele cele mai ascunse si mai greu de perceput le apartin lor, au o eternitate sa le descopere.

joc de oglinzi

ce este fericirea? alergam cu totii dupa raspunsul la intrebarea asta ca un caine care alearga dupa propria coada.

cand ce trebuie sa facem de fapt e  sa stam in loc. si sa ne uitam in oglinda. nu, nu in aia din hol in care arunci o privire inainte sa iesi din casa…sa aranjezi o suvita de par, sa asezi un guler, sa-ti spui “vai, ce m-am ingrasat” sau “vai, ce am imbatranit.” in aia din suflet, aia in care ne e o frica teribila sa ne uitam, ca nu ne arata urmele de pe chip sau de pe corp, semnele batranetii sau ale frumusetii tineresti, ale regimului tinut cu strictete sau ale renuntarii la partida saptamanala de fotbal cu baietii. nu. oglinda aia ne arata urmele lasate in noi. de oameni, de intamplari, de decizii, de o constiinta prea incarcata sau una pe care o golim autosugestiv periodic. si una care ne arata si coltul ala intunecat in care am rasturnat continutul constiintei si unde musteste ceva. frustrarea.

vrei sa stii ce e aia fericire? uita-te in oglinda aia si nu clipi. fericirea vine din a fi sincer, cu adevarat sincer cu tine. atunci cand raspunzi la intrebarea: ce m-ar face fericit? de fapt, pana si revelatia sinceritatii absolute cu tine insuti poate fi egala cu fericirea. pentru unii. pentru altii, fericirea trebuie sa ia alta forma. norocul nostru ca fericirea este, daca mi se permite licenta, atoatemorfa. poate fi un obiect, poate fi o persoana, poate fi un sentiment.  dar obiectele alea nu vor insemna niciodata “fericire” daca transformarea lor in aceasta din urma nu e catalizata de sinceritatea absoluta cu tine insuti. pentru ca fara ea, o sa alergi dupa efemeride. si o sa gasesti curajul de a te uita in oglinda abia atunci cand n-o sa mai fii in stare sa alergi. pentru ca o sa te tina in loc fie comoditatea data de suita de efemeride pe care ai adunat-o, fie orgoliul de a nu arata ca esti de fapt nefericit, fie batranetea si lipsa puterii de a mai prinde sublimul intr-o mana tremuranda si aspra.

fericirea nu e un drog, un opiaceu. Baudelaire, in “Paradisuri artificiale,” spunea ca omul sub influenta drogurilor e adesea omul ridicat la cub, dar in esenta, e tot omul. acelasi, neschimbat. fericirea ca drog e intr-adevar un paradis artificial. omul fericit, in sensul strict al fericirii ca opiaceu, este omul cu indicele hiper. sau omul ridicat la puterea hiper. dar ramane tot el, ancorat in si infectat de temporalitate, aflat sub incidenta vremelniciei si a fixitatii, a imposibilatii de a schimba si a se schimba pe ei insisi. nu trebuie sa cadem in capcana unei echivalente de netagaduit. asa cum 2 la puterea a 3-a este 8, asa si omul drogat cu fericire este hiperomul. insa 8 nu a fost, nu este si nu va fi niciodata doar 2 la a-3-a. asa cum nici hiperomul nu a fost, nu este si nu va fi niciodata doar omul drogat cu fericire.  hiperomul poate fi si omul manat de un scop in care crede cu tarie, sau omul inversunat pana la absurd impotriva vreunui fapt. hiperomul poate fi chiar si omul care a baut prea multa cafea intr-o zi.

nu, fericirea ca drog e o scamatorie, o inselatorie. e si ea o efemerida. nu e fericirea adevarata, cea care are un potential enorm (care de multe ori ramane neexploatat) de a schimba. fie fiinta care a gasit-o, fie pe cei din jurul acestei fiinte. fericirea, alaturi de un antonim partial de-ale ei, tragedia, sunt poate singurele care au acest potential. de a schimba profund fiinta, de a-i zdruncina esenta, de a-i surpa temeliile si de a le  construi din alte caramizi.

fericirea, la fel ca si frumusetea, este  in ochii celui care priveste. in oglinda sufletului.

Despre Dedal si Icar

Si iata-ma!
Stau rezemat de un perete intr-o zi intunecata si racoroasa. Peste drum, blocul unde mai devreme faceam dragoste cu o pustoaica naiva. In dreapta mea o femeie monstruos de grasa tine de mana un plod care se holbeaza la mine… Este frig dar nu pare sa ma deranjeze pt ca inca imi simt venele si arterele pompand cocktailul de hormoni si adrenalina ce urmeaza ejacularii. Inima imi bate mai repede iar degetele mi-au inghetat dar nu le simt.

A venit si autobuzul meu si abia cand ajung la usa imi dau seama ca am aprins o tigara din care abia am tras 3 fumuri. O arunc si injur in surdina. Inauntru e cald, liber si chiar placut. Din greseala imi vad figura in geam, o reflexie slaba dar care suprinde intreaga mea stare de spirit. De ce naiba nu sunt fericit?

Sunt tanar, sunt educat, locuiesc intr-o tara relativ civilizata, imi pot permite toate micile placeri, nu am nici o malformatie fizica, nu sunt bolnav de nimic, nu sunt chipes dar nici urat… Doar ce am facut dragoste cu o tipa iar acum ma intalnesc cu iubita mea, am citit marile carti, am vazut filmele care merita, am plantat un copac, stiu sa inot, am vazut rasaritul la malul marii. Si atunci de ce nu sunt fericit?

“Chiar asa. Ce inseamna fericirea pentru tine?”

Pun privirea in pamant si imi spun… Pleaca, esti doar o plasmuire a imaginatiei mele!

“Tocmai, sunt aici pentru ca tu asa vrei. Raspunde la intrebare!”

Simt un ghiont in umar, ma uit cu coada ochiului si persoana zambeste diabloc stiind ca o sa-l scrutez.

Fericirea este, incep eu timid… adica nu sunt fericit pentru ca trebuie sa imi alimentez mereu fericirea.

“Te simti fericit ca mananci atunci cand iti este foame, te simti fericit ca bei atunci cand iti este sete, te simti fericit ca futi atunci cand… de fapt mai tot timpul dar ideea este aceeasi. Fericirea este rezultatul unei actiuni concrete. Nu vezi nimic ciudat in asta?”

Asta e si frustrarea mea, fericirea este doar … vorbele imi raman in gat si un fior de panica ma cuprinde.

Fericirea si senzatia ei opusa sunt doar declansatoare in mecanismul automatic al evolutiei. Tot ce noi percepem ca fericire in strictul ei sens nu este nimic mai mult decat dopamina. Atunci cand te bucuri de o masa copioasa, cand bei un vin bun, cand tragi un fum, cand vezi un rasarit, cand mirosi o floare, cand castigi un concurs, cand ti se face un compliment, cand auzi un bebelus razand, cand percepi orice lucru ca fiind placut de fapt nu este vorba de nimic mai mult decat de un proces chimic.

In maretul arc reflex al evolutiei, fericirea are rolul de a ne indrepta pe noi bietii somoni catre acele actiuni care ne folosesc din puncte de vedere darwinist. Desigur nu toate actiunile vor genera aceeasi cantitate de dopamina pentru absolut fiecare dintre noi dar mecanismul de baza este absolut identic.

Cartarescu spunea ca fericirea se gaseste in doua forme, senzatia generala de bine care dureaza perioade lungi sau placerea de tip orgasmic ce se declanseaza pe perioade mici cu o intensitate furioasa. Pentru mine nu simbolizeaza decat reactii bio-chimice la nivelul creierului. De fapt fericirea este nimic mai mult decat un opiaceu, un drog care forteaza orice creatura pe un anumit curs ce este stabilit drept corect de catre regulile brutale si barbare ale lumii salbatice.

Daca raiul reprezinta o stare nesfarsita de fericire nu pot decat sa ma intreb cum anume vom percepe senzatia asta cand nu mai avem existenta fizica. Am fost crescuti si indobitociti sa credem ca fericirea are o existenta separata de cea materiala ca este ceva mistic legat de aceasta senzatie dar de fapt nu este nimic mai mult decat un drog pus de Dumnezeu in eterna Lui intelepciune sa ne tina in stadiul de animale.

“The pursuit of happiness” pentru mine se traduce ca “the pursuit of junkieness”.

La urma urmei nu este nimic rau in asta, cei care isi traiesc viata cautand sa-si satisfaca orice pofta in general nu au ce regreta dar marea pierdere este insasi viata ta…
Singura ta sansa la constiinta si tu o irosesti drogandu-te cu dopamina. Va garantez eu ca oamenii cu adevarat mareti, cei care au facut descoperiri, care au contribuit la progresul societatii umane au avut o oarecare moderatie in relatia cu fericirea de tip hedonist cu care noi toti suntem indoctrinati.
De ce sufera geniile? Nu sufera ci doar traiesc in asceza departe de toate influentele acestea asupra mintii si a judecatii. De ce toti marii artisti erau mizerabili si nefericiti? Nu erau decat din punctul McDonald’s de vedere.

Nu sunt genul care sa refuz o tigara, o bere cu mici, sau o partida senzationala dar trebuie sa privim fericirea ca pe oricare alt drog. Este acceptata atat cat ii poti face fata. Am un dispret enorm pentru acei oameni care traiesc doar sa isi satisfaca aceste porniri carnale. Clubberi care o ard mereu, individul care mereu vrea sa faca party sau sa mearga la betie, afemeiatul care toata ziua aiureste femei proaste si tot felul de alte personaje gen Strutter care traiesc o viata irosita de caine. Sunteti doar niste babuini, la limita inteligentei si a constiintei.

Cobor la prima statie fara sa bag de seama unde sunt. Iesind din autobuz imi aprind o tigar si pornesc aiurea pe strazi. Incepe o ploaie marunta dar nu imi pasa. Merg pe mijlocul strazilor vechi si privesc arhitectura cladirilor vechi din Bucuresti… E prima data cand le observ in detaliu.

Fericirea este inutila, trecatoare si perfida… Implinirea este nu doar un scop dar si nemuritoare. (Nu cred ca am citat pe nimeni aici dar mi s-a parut o replica mai strong cu care sa inchei. Nu prea mi-a iesit.)

Drumul catre un Centru

Gabriel-Duminica, 4. 10.2009

Filosofic vorbind, orice calatorie este de fapt o initiere. Orice drum e un drum catre centru, dar nu unul geografic, ci unul sufletesc, un centru al Fiintei, un miez, un sambure al unei esente vitale din care e construit Universul. Macrouniversul, o lume intreaga imposibil de cuprins cu mintea, sau microuniversul, o lume interioara creata in totalitate mental.

Maine dimineata, imi voi relua calatoriile zilnice catre acel centru. Centrul meu, centrul spre care ma lupt sa ajung, este Viata insasi.  Viata mea, asa cum am construit-o eu mental, asa  cum mi-o doresc, asa cum mi-o imaginez, asa cum vreau (uneori cu disperare) sa ajunga sa fie. In fiecare dimineata, calatoresc prin tuneluri subterane, inghesuit intre multi altii care isi cauta si ei un centru. Dar nu acele calatorii matinale de zi cu zi ne duc catre el. Nu. In calatoria initiatica spre centru, precum si in drumul catre moarte, esti intotdeauna singur. Si nu singur in mijlocul unei multimi de oameni, nu o singuratate de tip bufet suedez de la care fiecare se duce sa-si ia portia si apoi se asaza la o masa cu altii. O singuratate, o solitudine de fapt asumata, care marcheaza un minim existential, un frig, o temperatura de nivel criogenic a fiintei.  Calatoriile din fiecare dimineata cu metroul sunt unele catre puncte marginale, catre extreme si nu catre centru. Sunt calatorii catre mijloace si nu catre scop. Fiecare se urca in metrou manat de un scop (dar pentru a aduna mijloacele de a-l atinge), de un vis, de un ideal, de o viata ce ar putea fi sau poate chiar de catre aceea care este. De dorinta de a avea mai mult si mai bine, de nevoia de a evolua, de a mai urca o treapta, de a nu ramane incremenit intr-un sine punctual, care ar trebui sa dea nastere unui alt sine, de a face ca sinele de azi, de luna asta, de anul asta sa-si recapete fertilitatea si sa nasca sinele de maine, de luna viitoare, de anul viitor. Sau de frica, de teama de a nu pierde ce au, de teama ca sinele de maine, de luna viitoare, de anul viitor sa nu fie nascut prematur sau cu defecte congenitale, sa nu fie mai fragil si mai expus riscurilor. Sau de nevoie. De nevoia de a pastra Viata asa cum este, de nevoia de echilibru, de linistea interioara data de ecuatiile rezolvate ale zilelor, in care necunoscuta e mereu aceeasi, de sentimentul ca metoda inductiva se potriveste si problemelor vietii. “Daca ieri a fost bine, azi a fost la fel de bine, atunci inseamna ca peste n zile va fi la fel de bine, unde n e egal cu…”

De maine imi reiau calatoriile matinale zilnice catre micile mijloace care vor servi unui mare ideal. Pentru mine. O Viata care sa oglindeasca perfect constructia mentala pe care eu o numesc tot viata. Si o sa ma intalnesc cu oameni pentru care scoala, educatia e un mijloc. Sau pentru care munca e un mijloc. Sau vizita la un prieten. Sau la un doctor, pentru a se asigura ca totul e bine si ca puterea de a ajunge pana la urma la Centru nu a fost stirbita. Sau pentru a afla cum sa recapete acea putere, cat va dura si cat de greu va fi. Sau pentru a afla ca resursele i s-au epuizat si nu va ajunge niciodata la centru, ca va trebui sa-si reia cartea vietii din scoarta in scoarta, sa aleaga momentul cel mai bun, cel mai fericit poate si sa se convinga, in putinul timp pe care-l mai are, ca acela i-a fost de fapt centru. Ca acela l-a manat in toate celelalte calatorii pana la asta.

Demult, am ales la un moment dat sa nu mai calatoresc matinal cu metroul, sa nu mai calatoresc deloc de fapt. Pentru ca idealul sumbru care ma mana era adancirea in depresie. Si n-am mai alergat nici catre statie, nici catre peron, nici dupa metrou. Fara sa stiu ca nu mai alergam nici dupa idealul Vietii. Am stat si am lasat orice sa treaca pe langa mine. Si mi-am primit pedeapsa. Pentru aproape un an, Viata dupa care refuzasem sa mai alerg mi-a revocat dreptul la calatoriile matinale sau de orice fel cu metroul. Dreptul de a alerga dupa ea. M-a incremenit in sinele in care trebuia si in care hotarasem ca voi sta un singur an pentru inca 12 luni. In care nu am avut cum sa calatoresc catre Centru, pentru ca nu aveam cu ce.

Renuntarea la idealuri si vise se pedepseste. Cu incremenirea in proiect, cu sterilitatea sinelui de azi, de luna asta, de anul asta. Cu un sine care nu da nastere la nimic altceva decat un venin pe care-l scuipa periodic si-l arunca pe altii care au stiut ca chiar daca metroul vine o data la cateva minute, cu drumul catre ideal nu te intalnesti decat foarte rar. Si odata ce ai ratat sau intarziat la aceasta intalnire, s-ar putea ca viata (si nu, nu Viata), secretara Centrului si a Idealului, sa  ramana de neinduplecat in fata rugamintii tale de a reprograma.

In spatele liniilor

Loki – Luni, 28.09.2009

“De vina este criza!”
“Ba nu, ei au fost niste tampiti ca au facut alianta”
“Costica fugi dracu’ si adu si lazile alea incoace! Ce pizda ma-tii pazesti?!”
Un zumzet incredibil imi zgarie timpanul in timp ce merg pe langa piata Gorjului catre statia de metrou. Poate e vina mea, la urma urmei am plecat la munca dupa numai 3 ore de somn, sunt dopat cu substante cu efect bizar asupra perceptiei si  concentrarii. Am plecat de acasa aratand ca Macaulay Culkin iesind de la dezintoxicare…

Este 7 si ceva dimineata, e frig si toti oamenii astia sunt asa agitati. Unde se grabesc? Unde se duc? Macar sunt constienti? Eu merg la munca pentru ca… de fapt nu am nici cea mai vaga idee. As dormi, apoi m-as trezi sa-mi plescai buzele, as casca lung si m-as intoarce pe partea celalta sa dorm si mai mult. Fiecare fibra din corpul meu isi doreste asta. Nu vreau lingouri de aur, nu vreau sa stau cu nasul intre tate, nu vreau decat sa dorm. Si totusi nu o fac. De ce nu o fac?

Ajung la Unirii si puhoiul de oameni porneste agale prin pasajul dintre statii. Aici se intrepatrunde cu puhoiul ce vine din directia opusa. E doar un furnicar incredibil de frumos si maiestos. Toate persoanele merg mecanic, calculat si ordonat. Cei ce se duc pe stanga, cei ce vin pe dreapta. Ma opresc din senin, persoana din spatele meu ma ocoleste si cea de dupa ea la fel. Nimenu nu baga de seama ca stau pur si simplu si ma holbez. “Ca mieii la taiere…”
Gresit! Abatorul implica o ordine, o structura, o logica in toata constructia asta. Aici nu e vorba de asa ceva. Toti oamenii astia nu sunt manati decat de impulsul lor mecanic de a… nici eu nu stiu.
Nu sunt miei, sunt…

Ajung la scarile rulante si oamenii se inghesuie si se imbrancesc sa urce.

…niste somoni!

Asta sunt, niste somoni care inoata in amonte cu toata forta, manati de un impuls mecanic si instinctiv.

Ce il face pe omul din transee sa ucida un altul venind catre el cu o baioneta? Si ce il face pe un soldat sa alerge catre un sant sa ucida un necunoscut? Ofiterul, el il obliga sa faca asta. Si pe ofiter? Il forteaza superiorii: colonelul, maiorul, generalul… Si pe general? Politicienii, ei pornesc razboaiele, generalul doar hotaraste cum se vor purta. Si pe politicieni cine ii impinge?
Omul de rand, poporul, datoria civica. Idei abstracte fara nici o noima.
Ambrose Bierce zicea in mod genial “Corporation: An ingenious device for obtaining profit without individual responsibility.”
Despre asta este vorba, nu? Ne urcam pe senila pentru a scapa de responsabilitatea noastra ca fiinte rationale de a gandi si de a cerceta, pentru a trai in mod mecanic zi de zi fara pic de implicare.
Suntem manati de somonul din fata si de somonul din spate, somonul de langa este manat de catre mine si somonul celalalt de langa el. Iar tot bancul este manat de un impuls primordial pus de Dumnezeu in intelepciunea lui de a ne indrepta spre o viata jalnica fara sens si scop.

Ma simt asa de dezgustat si dezamagit. Ma uit la puhoiul imens de oameni care sar in vagoane si se imbrancesc. Daca in calea lor apare subit un obstacol nici macar nu baga de seama, il ocolesc si isi vad de drum. Ii vad zilnic, la fel imbracati, la fel de nepasatori. Nici un zambet, nici o privire care sa transmita un semn de sparanta, nici un suflet in spatele ochilor de bovina si nici un intelect inchis in carcasele putrezinde. Sunteti toti niste somoni, traiti pentru a incheia un cerc fatidic, va uitati la televizor cu plasma fara macar sa intelegeti cum functioneaza. De fapt majoritatea din voi nici nu stiti sa numiti 15 tari europene. Sunt singur, inchis intr-o gradina zoologica, mirosul acestor animale imi  patrunde incet in nari si imi umple plamanii.

Nu vreau sa dau omenirii nici o sansa, nu e vorba ca sunt apasati de viata grea sau ca sunt manipulati sa ramana asa, sunt doar niste animale, veriga lipsa dintre maimuta si om. Acest individ cu ziarul plin de tate si buci in mana pe care il citeste cu religiozitate satisfacandu-si in mod intelectual o nevoie primordiala fara macar sa-si dea seama.

Sa va ia naiba pe voi toti, bivoli ce sunteti!
La naiba cu societatea voastra si cu senila pe care singuri v-ati organizat-o sa simplificati cercul fatidic al vietii fara sens.
Va urasc pt ca imi poluati aerul cu masinile voastre cand plecati la munca. Va urasc atunci cand aruncati gunoaie in paduri. Va urasc muzica si poluarea fonica pe care voi o numiti arta. Va urasc pentru ca traiti degeaba, distrugeti viitorul adevaratilor oameni si nu o sa fiti niciodata trasi la raspundere. Va urasc pentru ca faceti plozi pe care ii invatati sa fie la fel de sinistri. Va urasc pentru ca sunteti prosti, slabi si aveti aceleasi drepturi ca mine. Va urasc pentru ca din cauza numarului mare si a concurentei darwiniene pe care ati insuflat-o (in ceea ce se presupune a fi un lacas in fara legilor crude si barbare ale naturii) se pierd adevaratele talente si adevaratele minti.

Va urasc din tot sufletul pentru ca folositi claxonul sa semnalizati somonul din fata ca a pornit senila…